Clasamente Vertical Spirit Boulder Contest si Junior Climbing Open

February 24th, 2010

Rezultate Junior Climbing Open

 Categoria 11 – 13 ani

 1. Bacs Irina

2. Lazar George

3. Mihai Miruna

4. Stan Ioana

Categoria 6 – 10 ani

1.  Bogdan Cezar

2.  Raducanu Ioana

3.  Marin matei

4.  Stan Vladimir; Dragut Andra

6.  Matache Dragos

7.  Boroi Ruxandra

8.  Rey Petru

9.  Baditescu Stefan

10.  Metea Ioana

11.  Zaharia Cristina

12.  Neagoe Luca

13.  Sava Cristiana

14.  Mihailescu Tudor

15.  Franciuc George; Raducanu George

17.  Dinca Andrei; Ionescu Matei

Rezultate Vertical Spirit Boulder Contest

Categoria debutanti

  1. Vizitiu Alexandru
  2. Chendi Andrei
  3. Iorga Catalin
  4. Ciofrangeanu Radu
  5. Varachiu Cristina
  6. Avasilencei Catalina

Categoria Fete

  1. Crina Ochenatu – 1192.7 p
  2. Ruxandra Barbulescu – 292.7 p
  3. Ana Zaharia - 159.4 p
  4. Valentina Aldea - 139.4 p
  5. Andreea Popa – 126.5 p
  6. Bacs Irina; Corina Andrian; Nisha Pathtel – 86.1 p

Categoria Baieti

  1. Miu Claudiu – 3151.53 p
  2. Stancescu George (Zuzu) – 1719.49 p
  3. Ecoffet Nicholas – 1323.73 p
  4. Limbovici Florin (Limba) – 943.46 p
  5. Ene Viorel – 793.46 p
  6. Mosloc – 380.5 p
  7. Varlan Radu – 307.27 p
  8. Manole Marius (Mesteru) – 299.54 p
  9. Balauru – 206.19 p
  10. Biolan Tiberiu – 198.93 p
  11. Matei – 135.03 p
  12. Cojita – 131.13 p
  13. Burcea Dan – 129.59 p
  14. Radulescu Michi – 120.03 p
  15. Baias Doru – 110.47 p
  16. Aldea Valentin – 96.57 p
  17. Pintilie Tudor – 67.73 p
  18. Enache Costel – 51.26 p
  19. Chirileanu Robert; Cristi S – 45.43 p

21.     Cristian Rey – 39 p

22.     Simionescu Tudor – 38.18 p

23.     Coaja – 10.04 p

24.     Paraschiv Mihai – 4.16 p

Ai grija ce-ti doresti…

February 16th, 2010

…ca s-ar putea sa ti se implineasca…..asa-mi spunea bunicul…
Dar ce intelegeam eu pe atunci…

N-am mai scris de mult, dar acum mi-a venit…- cea mai lunga poveste, cu cel mai mare proiect din viata mea.

…si abia anul trecut, cand am implinit 30, am reusit sa ma gandesc la aceasta vorba.
Acum, uitandu-ma in urma, constat ca de cand m-am apucat eu de catarat, am reusit sa fac destul de multe chestii in domeniul escaladei, in special pe parte de organizare. Si desi banii au fost mereu o problema in toate initiativele, un lucru este sigur: NU mi-am dorit bani si nu mi-am dorit sa primesc ceva, ci mi-am dorit SA FAC CEVA.
Si ca intotdeauna, cand mintea omului isi pune o dorinta, aceea sigur vizeaza ceva mare, foarte departe de a fi realizata. Ei bine, tot asa si eu, inca de mai multi ani, visam, ca si alti cataratori romani, la o sala mare de catarare (lunga, lata si inalta), asa cum vazusem prin poze cu sali din vest. La acea vreme, in Romania simteam ca exista un mit al panoului de catarat (sau cel putin in Bucuresti); pe-atunci nu exista decat panoul de catarare de la Ecran; mai multi spusesera ca vor sa faca un alt panou de catarare (asa-i zicea pe-atunci, unii-i mai zic si acum la fel, altii ii zic sala de escalada) si totusi nu facea nimeni nimic. Nu vroiam sa distrug acest mit, dar VROIAM SA FAC CEVA.
Abia terminasem facultatea (ANEFS Bucuresti) si intrasem la master. Intr-o zi, unul din profesorii mei de la master imi sugereaza ideea de a incerca sa construiesc un perete de catarare la o scoala. Ma mai gandisem eu si inainte la asta, insa acum, cu statutul profesional pe care il aveam (prof de educatie fizica), simteam ca as putea face pasul.
Intrucat la Ecran (unde activam pe-atunci) nu prea erau agreate noile mele idei si initiative, nu-mi ramanea altceva decat sa plec de-acolo si sa incerc cumva sa fac ce imi doream sa fac.
Asadar, prin 2004, iata-ma hoinar pe la scoli, cautand un director deschis la aceasta idee; si l-am gasit, pana la urma…, la Scoala Generala Nr. 19 “Tudor Arghezi”, pe langa Universitate.
Trebuie sa mentionez ca din acest moment, tot ce am facut mai departe, am facut impreuna cu iubita mea Andreea Copaescu, manata si ea de aceeasi pasiune ca si mine.
Pregatirile au durat ceva vreme (actele clubului), adunatul banutilor inca ceva vreme, si iata-ne pe 20 mai 2005 cu 18 mp de panou de escalada in sala de sport de la scoala 19, si la primul concurs pentru copii incepatori (nici nu erau altii avansati pe atunci).
Insa, asa cum spun batranii, nu-i greu sa cuceresti ci-i mai greu sa mentii si sa dezvolti ceea ce ai cucerit. Astfel, din 2005 pana in 2009 am tot construit si extins peretii de escalada de la scoala, ajungand pe la vreo 140 mp. Am invatat foarte multe chestii despre constructia de pereti de escalada in aceasta perioada. In tot acest rastimp, am mai organizat concursuri si tabere de initiere in escalada, atat pentru copii cat si pentru adulti.
Prin 2008 insa, spre sfarsitul anului, ne-a incoltit in minte o noua idee, incurajati de faptul ca sala de la scoala 19 devenise prea aglomerata, si nu mai aveau cei noi unde sa vina la catarat. Asadar, iata-ne la inceputul lui 2009, purtand discutii si facand analize despre noua sala de escalada (am uitat sa va spun ca aceasta era ideea despre care spuneam mai sus). Eu, Andreea si Pelle.
Am inceput cautarile, iar starile se schimbau de la o zi la alta, in functie de noile spatii pe care le vedeam. La un moment dat, Pelle (prietenul si asociatul nostru) a spus o chestie haioasa : « noi ne agitam degeaba (se referea la acele stari schimbatoare), caci salita noastra sta acolo cuminte si ne-asteapta s-o gasim »
Intr-adevar, ea statea acolo cuminte si ne astepta. Dar noi, ne-am comportat ca niste adolescenti tantalai. Stiti voi, ca atunci cand un baiat se uita dupa o fata frumoasa, care nici macar nu-l baga in seama, dar el zice c-o iubeste, si se tine dupa ea insistent, fara sa observe ca de fapt colega lui de banca e indragostita de el, il trateaza cu duiosie si priviri tandre, si e si frumoasa.
Ei bine, tot asa si noi, cand am vazut prima data sala, am refuzat-o, caci ne gandeam la alta, dar care s-a dovedit a fi inaccesibila. Abia atunci am vazut in ea adevarata valoare. 15,5 m inaltime, 300 mp + 60 m vestiare.
Iat-o:

Despre bani nu vreau sa discut, caci ei sunt intotdeauna prea putini sau insuficienti, iar daca ai destui incepi sa-i cheltui cu usurinta. Un lucru este cert, faptul ca noi am avut prea putini bani. Dar asta aveam sa descoperim abia dupa ce a inceput hora.

Ei da, a inceput hora. Hala era intr-o stare impracticabila pentru orice fel de activitate.
Nu aveam apa, nu aveam lumina (doar sursa de curent), nu aveam toaleta la lucru, nu aveam geamuri, nu aveam acces la tavanul salii.
O teava de toaleta de la etajul superior era sparta si se scurgea la noi in sala. Acesta a fost primul contact la lucru cu sala noastra frumoasa – o experienta de cacat, realmente (scuzati expresia), pe care a trait-o Pelle cu teava buclucasa. Eu i-am creeat drum pina la tavan, iar el s-a pus sa dea jos teava. Dar teava era infundata in multe locuri, cuuu…din ala…si era grea, iar cand a tras Pelle mai tare…..trosc…s-a rupt teava in mai multe bucati si …shrrrrr…chestia aia venind de sus in jos, peste el si peste toate echipamentele. Cihhh.
Prin hala noastra intrau hotii, intrucat nu erau geamuri. Deci, primul obiectiv major, baricadarea ferestrelor si montarea geamurilor.

De nebanuit la inceput, insa aceasta a fost cea mai migaloasa treaba din toata munca pentru sala. La ochi nu-ti dadeai seama, insa matematic era foarte mult: 11 randuri a cate 22 ferestre fiecare, iar o fereastra are 0.5 mp. Deci 242 ferestre.


Dar mai intai inainte de asta, prin sala nu se putea trece dintr-o parte intr-alta, de baltile cu noroi si moloz. 30 de saci a trebuit sa scoatem de acolo ca sa vedem adevaratul sol al salii. Abia acum am trecut la geamuri.
M-am setat pe lucru si a inceput nebunia; da, nebunie, caci treaba era monotona si multa; intr-o zi abia reuseam sa curat un rand de geamuri. Dupa 3 zile, trebuia sa fac pauza, caci ma facea la psihic. Dupa doua saptamani, geamurile erau gata curatate. Alte doua saptamani au trecut pana am reusit sa sudam zabrele de platbanda impotriva hotilor. Intre timp reusisem sa tragem teava de apa si sa ne creem conditii de lucru mai bune.


Fiind vara, puteam lucra pana seara pe la 8-9. Dimineata pe la sase, cand deschidem ochii, incepeau sa ma ia gandurile despre sala, si nu mai puteam adormi; asa ca ma trezeam imediat si plecam la hala.
In zilele in care simteam ca am ramas in urma cu graficul, mi se ridica adrenalina in cap de nemultumire si ramaneam peste noapte sa continui lucrul. Mai traisem aceste stari de munca fanatica si la alte evenimente organizate in trecut, dar aici deja se prelungise cu mult…..si avea sa se prelungeasca nebanuit de mult.
Intre timp a aparut Alex de la Green Channel, care a fost incantat de ideea de a filma la lucrarile de constructie a salii de escalada, si care si-a dedicat din timpul sau pentru asta.

Filmuletele de la lucrari si eveniment le vedeti aici:

http://www.trilulilu.ro/alexandruvi/2f31d14983a619

http://www.trilulilu.ro/alexandruvi/1806a49b982d22

A urmat vopsirea ramelor si a zabreleor de la geamuri, chestie relativ simpla; intrerupti putin de ploaie s-a intins pe vreo 10 zile.
In orice caz, cand ploua, tagdam – tagadam, trageam tare inauntru, cu alte pregtiri: acces in partea de sus a salii, cu gaurit betoane si intins sfori de lucru, care pregateau construirea peretilor inalti de escalada si zugravirea salii.
S-a oprit ploaia si am trecut din nou la ferestre; a urmat gaurirea ramelor metalice pentru fixarea policarbonatului (in loc de sticla). Aproximativ 12 gauri pentru fiecare fereastra, asta insemnand 3.000 de gauri in metal. Era o treaba enervanta, caci desi gaureai continuu, simteai ca nu inaintezi deloc. Si capitolul asta ne-a facut la nervi pe toti care am incercat.
Insa, cu fiecare etapa pe care o terminam, eram mai motivat sa incep urmatoarea etapa. E timpul sa punem efectiv plasticul pe rame. Am inceput cu cateva teste, sa vedem cit de usor se monteaza; doua persoane trebuiau sa participe la asta, unul pe exterior si unul pe interior. Si da-i bucuros inainte, crezand ca o sa facem treaba repede. Dupa prima zi mai intensa, m-am desumflat, vazand ca de fapt nu merge chiar asa de usor. Incepeam dimineata si terminam seara, odata cu intunericul. La asta nu se putea lucra noaptea, caci era mai de finete.
Ajuns la ultimul rand de geamuri, m-a apucat un val de ganduri: sa fac cat mai repede ca sa pot trece mai departe, la urmatoarea etapa. Gandindu-ma in urma, aproape ca nu imi venea sa cred ca au trecut doua luni de cand am inceput treaba la sala, si abia am terminat cu geamurile.

In timpul asta echipa de betonisti era gata sa ne toarne sapa mult asteptata. Asta e, mi-am zis, dupa ce se toarna sapa pot incepe montarea peretilor de catarat.

In sfarsit, solul era drept, fara fiare iesite, fara gauri.

In toata munca pentru aceasta sala am fost ajutat de foarte multi prieteni, care si-au sacrificat din timpul lor pentru munca la sala.
Formele de boulder le stabilisem impreuna cu Oli Batar si in mintea mea erau foarte clar formate. Incepem treaba, intensiv. Ziua se scurtase si intunericul cadea mai devreme. Dar de acum incepem sa lucram la lumina reflectoarelor.
Sunt incurajat de reusita primului boulder in numai 3 zile. Al doilea dureaza insa 4 zile, iar al treilea, cam 6 zile.


Deja intrasem putin in criza, dar m-am straduit foarte mult sa nu ma las furat de griji. Eram constient de toate problemele, care erau multe, dar trebuia sa raman focusat pe finalizarea constructiilor. E drept ca asta depindea in acelasi timp de rezolvarea tuturor problemelor.
Efortul cel mare a inceput odata cu montarea structurii metalice pentru peretii inalti de escalada. Fiarele erau multe si grele. Trebuia sa dam 150 gauri de 20 mm grosime in stalpii de beton; asta a fost un pas psihologic pentru baieti. Cam 5 zile a durat montarea structurii metalice de baza si inca 3 zile sudarea pieselor metalice intre ele.
La aceasta etapa am trait din nou un moment de delir. Sambata trebuia sa vina sudorul iar joi seara terminasem doar o treime din structura metalica, ceea ce insemna ca sambata nu vor fi gata fiarele pentru sudor. Dupa ce au plecat fiecare la casele lor pe la 10 seara, vazand ca sunt in urma cu treaba, mi s-a urcat din nou adrenalina la cap si dupa o scurta pauza de masa si de concentrare, am inceput sa fac singur ceea ce cu greu facusem in 3. Am fixat ultima placa in beton, unde am avut noroc la gaurit (4 gauri din 4 fara sa intalnesc armatura), dupa care am ridicat singur (cu scripeti) cele 5 transversale metalice a cate 110 kg fiecare. Alergam ca besmeticul de la o sfoara la alta si trageam cu fervoare de ele, ca sa nu ma las prada dorintei organismului de a dormi. Bineinteles, totul se desfasura la inaltime. Pe la 4 dimineata am trecut la somn.


Intre timp Pelle a reusit sa monteze instalatia de lumina in sala. Momentul a fost fascinant pentru noi, intrucat de 4 luni lucram pe intuneric pe timp de seara. A avea lumina in acel « ghetou » care a fost inainte, era pentru noi un mare pas ; parca nu mai eram asa deprimati cand lucram.


De fapt, a fost unul dintre momentele fascinante, intrucat noi am pus munca si suflet la toate etapele de lucru ale acestei sali, neavand bani sa platim firme specializate pentru a face toate acestea, si pentru noi a fost emotionant si cand am vazut prima data sala curata, si cand am vazut-o zugravita (partial) si cand am vazut geamurile puse, si cand am pus shapa, iar lumina a fost ca un adevarat soare in sala.
Pana la urma am fost nevoiti sa stabilim un termen de finalizare a lucrarilor si deschidere oficiala a salii – 21 noiembrie 2009. Prin asta insa, menghina a inceput sa se stranga.
Noptile petrecute la sala erau din ce in ce mai dese, agitatia din ce in ce mai mare, surmenajul nu mai zic…
In penultima saptamana s-au montat aparatele de caldura si instalatia de gaze. Cu aceasta ocazie am avut noroc sa putem folosi utilajul adus de cei cu gazele, un utilaj care ne urca cu usurinta la inaltime si puteam lucra confortabil. Am reusit astfel sa avansam cu structura metalica a panoului.


Toata lumea care vedea stadiul lucrarilor, ma intreba daca vom reusi sa fim gata la timp. Raspunsul din mintea mea era mereu DA, desi nu reiesea din starea lucrarilor, ci din convingerea mea asupra ceea ce pot face intr-o saptamana.
In ultima saptamana echipa de oameni s-a marit, iar noptile s-au scurtat (pe partea de dormit).
Oli batar, care a stat doar o saptamana (ultima) cu noi la treaba, spunea ca a fost cea mai “hard core” actiune a lui de munca si amenajare de trasee.
Intensitatea a crescut bineinteles catre ultima noapte, in care cred ca am fost vreo 15 oameni acolo la treaba. Cu toate astea insa, abia dimineata la 7.30, plecam spre casa, evident nu ca sa dorm, ci ca sa-mi realoc infatisarea de om (spalat, barbierit, haine curate, etc).
Pe 21 noiembrie, eram gata de evenimentul de deschidere, chiar daca nu terminasem de construit toata suprafata de catarat pe care ne-am propus-o.
Se implineau cinci luni de munca sustinuta si dura, fara antrenamente de catarat, fara iesiri la munte sau alte activitati de agrement. Si un lucru este cert, ca atunci cand am inceput, nu mi-am inchipuit ca va fi atat de lung si atat de greu. Cu toate astea, pe parcursul lucrarilor nu mi-am pierdut nici un moment motivatia pentru munca si construire; ba din contra, pe masura ce terminam o etapa, ma apucam cu fervoare si viteza de etapa urmatoare si cu toate ca eram mereu obosit, alergam tot timpul prin sala pentru a face cat mai multe lucruri.

Se pare ca evenimentul de deschidere a fost un succes, intrucat a fost foarte multa lume prezenta (aproximativ 300 persoane), presa multa, televiziune, si toata lumea a fost incantata de ceea ce au vazut acolo – CEA MAI INALTA SALA DE CATARARE DIN ROMANIA.

Imi amintesc ca in “Alchimistul” scria ca “atunci cand iti doresti ceva cu adevarat si te apuci sa faci, tot universul conspira pentru tine”. Nimic mai adevarat decat aceasta “afirmatie”.

Le multumesc tuturor prietenilor care ne-au ajutat sa ducem la bun sfarsit lucrarile acestui proiect (si inceput de drum cu sala cea noua). Am sa le fac public numele acestor prieteni, intrucat de fiecare data cand le rostesc numele, simt prietenia lor si pasiunea cu care ne-au ajutat: Alex Molea, Alex Cristal (Iepurasul), Niki, Cristian Rey, Mihai Tataru, Dl Cezar Manea, Marius Balaban, Lucian Neagoe, Vali Cristea, Alex Maroiu (Mere), Giza (Costin Bunda), Laura Baciu, Oana Diaconu, Dan Ungureanu, Bogdan Bocaneala (Boca), Mihai Namolosanu, Bogdan Stanciu, Cristian Negoita (Caiacul), Bogdan Micu (Pti), Arnau (un tip din Spania), Alex de la Green Channel, Alex Gaiu (Andu), Florin Muntean, Nicu Badea, Ioana Ionita.
Sper sa nu fi omis pe cineva.

Le multumesc deasemenea si celor care au lucrat la sala contracost (Cousteau, Vladut, Catalin Voinea, Rudi, Viorel, Cristi Stress-ul).

Eforturile mele in domeniul escaladei nu se termina odata cu acest proiect (cu sala).
Sper sa ma reintalnesc cu prietenii atat la catarat, cat si la amenajat trasee de escalada.
Pot spune ca acum dorinta mea cea mare acum este sa repun pe picioare o grupa de copii la escalada.
Vom vedea ce se va mai intampla.

Mai jos puteti vedea si alte poze de la lucrari.

Spor la catarat.
Daniel Burcea

Despre mine, despre catarare si despre noi orizonturi… – ultima parte

July 6th, 2009

Aceste doua lucruri sunt :
-  POZITIONAREA CORECTA A CENTRULUI DE GREUTATE, ADICA A BAZINULUI, IN RAPORT DE PRIZELE DE PICIOR SI DE MANA (La prima incercare in Super Duck nu am reusit sa gasesc solutia unuia dintre pasi. M-am dat jos cam amarata, dar fara sa renunt. Stiam ca trebuie sa am rabdare – este un alt aspect extrem de important despre care am sa vorbesc un pic mai incolo. La a doua incercare, in pasajul cu pricina, folosind exact aceleasi prize pentru maini si picioare am schimbat un singur lucru: am tras bazinul mai mult catre stanga, lucru care mi-a permis sa incarc priza de picior de la stangul, destul de proasta si sa ma ridic. M-am dat jos fericita de-a dreptul. Aproape ca nu mai conta daca reuseam sa leg in ziua aceea traseul. Faptul ca il intelesesem si gasisem solutia, imi dadea o satisfactie pe care numai cei care se catara si au trecut prin situatii similare o pot intelege. Concentrare maxima, deviza “nu exista durere” repetata de multe ori in gand si….la a treia incercare l-am legat. Nu are rost cred, sa mai scriu despre ceea ce am simtit in top. De altfel, nici nu cred ca s-ar putea descrie. Si nici nu cred ca trebuie. Cataratorii inteleg prea bine. De atunci, aceasta simpla balansare a centrului de greutate mai la stanga sau mai la dreapta, folosind exact aceleasi prize pentru maini si picioare, m-a ajutat sa rezolv multe pasaje cheie in trasee mai grele sau mai usoare);

si 

-  POZITIONAREA PICIOARELOR sau mai exact, INCARCAREA CORECTA A PRIZELOR DE PICIOR (In catarare, pe masura ce gradul traseelor creste, de cele mai multe ori si prizele de picioare se micsoreaza, pana la a deveni inexistente. Apelezi atunci la aderenta. Lucrul acesta este valabil cred eu si la un nivel mai scazut, deoarece notiunile de greu si usor sunt relative si se raporteaza la nivelul fiecaruia. Ceea ce pentru mine poate fi o priza buna de picior, pentru un incepator este de multe ori o priza foarte proasta.  Si atunci, perceptia lui asupra acelei prize este similara cu perceptia mea asupra prizelor de picior foarte proaste dintr-un traseu mult mai tare. Am invatat de la Oli, ca atunci cand pui picioarul pe o priza trebuie sa parcurgi trei etape: te uiti la priza de picior, pui piciorul cu atentie pe ea, incarci priza respectiva si abia dupa ce ai incarcat complet priza, faci urmatoarea miscare. Cred ca tot Oli ne-a spus ca daca esti convins ca piciorul va sta pe o priza, chiar asa va fi. Multi ar putea spune: “pai da, e firesc, toti facem asa”. In realitate foarte multi se concentreaza mult mai mult la prizele de mana, decat la cele de picior, iar consecinta, este faptul ca trag mult mai mult in brate, iar uneori cand aceastea nu-i mai ajuta, rateaza traseul datorita unei proaste pozitionari spunand: “nu pot sa fac asta, e prea greu”.  Prima data cand m-am confruntat cu o atare situatie a fost tot la Sinaia, in Turn Around. Aveam la un moment dat o miscare dinamica, catre o priza foarte mare de mana, din prize relativ bune atat la maini, cat si la picioare. Eu insa, datorita inaltimii, nu puteam face la fel ca cei mai inalti miscarea respectiva, asa ca, trebuia sa gasesc o alta solutie. Am reusit intr-un final sa gasesc niste prize de mana mult mai proaste din care sa fac miscarea, insa problema ramaneau picioarele. Nu mai ajungeam cu ele la nicio priza. Am descoperit un loc (peretele era vertical, fara nici o proeminenta in locul acela) unde daca ar fi existat o priza cat de mica as fi putut sa-mi pun piciorul si sa fac miscarea. Dar cum aceasta priza nu exista imi ramanea o singura solutie: sa fiu convinsa ca piciorul meu va sta in acel loc, nu va aluneca si atunci voi putea impinge in el pentru a ma lansa catre priza salvatoare de mana.  Mi-a luat multe incercari pana am reusit acest lucru, dar a functionat.  Atunci am inteles exact ce vroia Oli sa spuna la curs: toata atentia se indreapta asupra piciorului si abia cand esti convins ca piciorul va sta acolo, te gandesti la miscarea pe care urmeaza sa o faci).

In Turn Around - inaintea crux-ului cu pricina

In Turn Around - inaintea crux-ului cu pricina

 

Va sfatuiesc pe toti sa faceti acest lucru. Acordati mai multa atentie picioarelor in catarare si veti constata un progres vizibil. Sau altfel spus: cand ceva nu merge intr-un traseu si nu reusesti sa treci un pasaj, concentreaza-te asupra picioarelor. De cele mai multe ori acolo este solutia.

Spuneam mai sus ca voi scrie si despre RABDARE. Prima data cand am auzit despre acest aspect in legatura cu escalada, a fost vizionand un filmuletz cu Lynn Hill care se numea chiar asa: Patience. Nu am inteles mare lucru atunci, ba chiar ma intrebam oare ce legatura are rabdarea cu escalada. Mai tarziu, cand am inceput sa abordez trasee mai tari, am inteles cat de important este sa ai rabdare. Sa ai rabdare cu tine insuti, sa ai rabdare sa descoperi solutia potrivita pentru tine, sa ai rabdare sa te recuperezi dupa un crux pentru a putea finaliza traseul (de multe ori se poate intampla sa cazi intr-un traseu dupa ce ai trecut pasajul cel mai dificil, deoarece parcurgerea acestuia te-a aobosit atat de mult, incat nu reusesti sa mai faci restul miscarilor, chiar daca sunt mult mai usoare decat pasul in sine).

Charon 8-, Tamina - onsight la Campionatul National

Charon 8-, Tamina - onsight la Campionatul National

In majoritatea traseelor mai dificile pe care le-am facut, la prima incercare, anumite pasaje mi se pareau imposibil de trecut.  Luptand sa-mi eliberez mintea de tot felul de limitari absurde (eu nu pot sa tin priza asta, nu sta piciorul, nu pot sa fac miscarea asta) si avand rabdare sa incerc diverse solutii, am reusit de fiecare data sa gasesc modalitatea portivita pentru mine de rezolvare a crux-ului.
Uneori se intampla sa gasesti solutia, dar sa nu fii capabil sa faci miscarea sau sa legi miscarile dificile intre ele. Atunci este bine sa ai capacitatea de a intelege ca pasajul respectiv te depaseste momentan, dar ai sanse in viitor sa-l faci (evident, daca te si antrenezi in sensul acesta).

Asadar, aveti rabdare. Nervii pricinuiti de faptul ca va confruntati cu dificultati intr-un traseu, nu va vor ajuta sa gasiti solutia. Din contra! Si nu uitati sa recunoasteti cinstit fata de voi insiva, cand un traseu va depaseste realmente capacitatile fizice si mentale intr-un anumit moment. De multe ori, acest lucru este mai important decat realizarea traseului cu orice pret.

Putin bouldering la Gresia

Putin bouldering la Gresia

Mai este un aspect (la fel de important ca si celelate) care m-a ajutat in sa progresez. In jargonul cataratorilor, acest aspect poate fi rezumat in doar cateva cuvinte: “pana la cadere”. Adica, dati tot ce este mai bun in voi atunci cand va catarati! Incercati miscarile la limita posibilitatilor voastre fizice, chiar si atunci cand sunteti aproape siguri ca veti cadea. De multe ori s-ar putea sa fiti surprinsi de ceea ce puteti face. Corpul omenesc are resurse nebanuite, de care numai in momente limita devenim constienti. Nu incercati insa o miscare vrand sa va confirmati faptul ca nu puteti, ci incercati gandindu-va tocmai la aceste resurse pe care voi nu le constientizati, dar care sunt acolo. Dati-va o sansa ! Nu spuneti : « Strangeeee !!! E prea tare. Nu pot. »
In traseul despre care scriam ceva mai devreme (acel 8+ Tanar si Liber de la Sinaia), datorita caruia am reusit sa depasesc bariera mentala dintre gradul 8- si nivelul superior, am facut exact acest lucru :  o miscare la limita, fara sa ma gandesc nici ca voi reusi, nici ca voi cadea . Si a mers.

Din pacate, la mine (si sunt convinsa ca si la multi altii) aceasta rezerva in a incerca miscari la limita, este de cele mai multe ori legata de teama de cadere. Dar acesta este un subiect foarte vast, despre care voi scrie altadata.

Este bine sa incercati sa descoperiti in adancul vostru adevaratul motiv pentru care dati inapoi de multe ori: teama de cadere, teama de esec, incapacitatea de a mai suporta durerea pricinuita de o incordare foarte mare sau de o priza taioasa… Pentru a depasi o problema, trebuie in primul rand sa identifici cauzele. Abia apoi poti incepe sa cauti solutii.  

Proaspat insurat, Sohodol - unul dintre putinele trasee mai dificile realizate in 2007

Proaspat insurat, Sohodol - unul dintre putinele trasee mai dificile realizate in 2007

 

Cu toate aceste aspecte, despre care am scris (si cu multe altele J) m-am confruntat foarte des in ultimele week-end –uri.  Anul 2008 a fost un an prost pentru mine in ceea ce priveste cataratul. Din cauza unui inceput de hernie de disc, aproape tot sezonul m-am catarat mansa, iar cap nu m-am dat decat pe trasee relativ usoare, in care simteam ca am situatia sub control. Multa vreme nici nu m-am antrenat la panou. Facandu-mi insa destul de constiincios exercitiile de gimnastica medicala, am reusit ca in toamna si iarna care au trecut sa ma pun pe picioare. Asa incat, in sezonul 2009 am reusit sa debutez destul de bine. Gimnastica medicala ma mentine pe linia de plutire, chiar daca resimt dureri uneori. Pot insa sa ma catar, sa ma antrenez, iar asta este cel mai important lucru. La inceputul sezonului competitional am participat chiar la cateva concursuri, insa pe masura ce sezonul de catarat la stanca a avansat, nu prea am mai fost dispusa sa renunt la un week-end la stanca pentru cateva trasee la panou. Oricum, din punct de vedere competitional nu prea am la ce sa aspir. Iar competitiile care au loc in Romania (mai ales la fete) sunt egale cu 0. Daca as fi avut 15 ani, poate…

In prezent, in ceea ce ma priveste, motivatia principala o constituie stanca, iar marile satisfactii tot de acolo vin.

In Antalya

In Antalya

Tot Oli mi-a spus candva : « Fie ca fac un traseu de gradul 9 sau unul de gradul 6, mi se pare la fel de usor » .

Se referea desigur la a lega un asemenea traseu, nu doar la a-l incerca. Nu stiu daca fraza lui a sunat exact la fel, insa am incercat sa reproduc esenta.  Un plan bun, concentrare maxima , miscari la limita, placerea de a te catara si orice traseu tare poate iesi la fel de usor ca unul parcurs de incalzire.

Si un alt lucru la care ma gandesc mult in ultimul timp (mai ales cand nu imi iese un traseu  J) este : « Daca nu a iesit, inseamna ca nu l-ai meritat ! »

Asta poate insemna ca nu sunt inca pregatita pentru acel traseu sau ca nu am dat totul, ca nu m-am catarat pana la cadere….

Si sa nu uitam ca inainte de toate, catararea trebuie sa ne faca placere, nu sa se transforme intr-o lupta disperata cu stanca, pentru a face un grad mai mare!

Despre mine, despre catarare si despre noi orizonturi… – continuare

July 3rd, 2009
In primii 3-4 ani am mers doar secund sau mansa (aviz incepatorilor: nu va lasati pacaliti de ideea: “lasa, merg mansa la inceput pana mai progresez, ca am timp suficient dupa aceea sa merg cap”.  Catararea mansa creeaza dependenta si greu mai reusesti dupa aceea sa treci peste pragul psihologic pe care il presupune catararea cap de corda). La Ecran era moda circuitelor si a datului cu batul. Nu ma vedeam catarand cap de coarda, desi aveam toate atuurile pentru a o face.  Nu am auzit atunci de cursuri, invatai dupa ureche, furai de la unul si de la altul mai bun ca tine. Nu exista informatie despre sportul asta, chiar si echipamentul il gaseai cu greu, iar oferta era limitata.

 

Era foarte clar conturata in mintea mea ideea ca imi place sportul acesta, ca nu voi mai putea renunta vreodata la practicarea sa (si nici nu imi treceau prin cap asemenea ganduri). De altfel, din prima zi in care am mers la Ecran, nu a existat vreodata pentru mine optiunea “sa ma las”. Chiar daca mai faceam pauze in sesiuni sau iarna cand mergeam saptamani intregi la schi, reveneam de fiecare data la catarat.

 

In acelasi timp nu aveam obiective din punct de vedere sportiv, nu aveam o viziune clara asupra felului in care pot sau vreau sa evoluez. Nu ma gandeam si nici nu stiam prea multe despre mijloace de antrenament, despre cum as putea ajunge la un nivel superior. Sigur, dorinta de a progresa exista, dar atunci se traducea in cat mai multe trasee de mai multe lungimi (le voi spune de acum incolo clasice, nu voi folosi termenul alpinism intrucat mi se pare prea mult spus) si evident cat mai tari – indiferent de maniera in care le-as fi parcurs. Visam la Fisura Albastra, Sperantei, Scorpionul, Memorialul. Mai rau este faptul ca nu aveam cu cine sa discut in  privinta aceasta, cui sa cer un sfat. Nu se punea problema ca ar putea sa ma indrume sau sa ma antreneze cineva. Tot ceea ce stiam, prinsesem in zbor de la unul si altul. Singurul care imi spunea atunci ca as putea face mult mai mult, era Dan. Eram doar amici pe vremea aceea, insa cred ca avea o influenta asupra mea in ceea ce priveste cataratul si in subconstient indemnurile si discutiile cu el ma motivau.

  

Din momentul in care am devenit un cuplu, cataratul a inceput sa ocupe un loc mult mai important in viata mea. Aspiratiile lui au devenit cumva si ale mele. Nu visam sa fac exact aceleasi lucruri / trasee ca si el (eram constienta ca din punct de vedere sportiv era mai bun ca mine, si apoi, eu nu mergem cap de coarda), dar am inceput sa imi doresc cu ardoare mai mult. Pentru prima data ideea de progres era mereu prezenta in mintea mea. Am inceput la indemnurile lui Dan sa merg cap de coarda. Primul traseu in Costila (Fisura Rasucita), parcurs cap de coarda, la liber – fara sa ma trag de bucle, fara scarite, fara sa stau in coarda – mi-a umplut sufletul de o bucurie si o satisfactie noua, necunoscuta pana atunci.  Simteam ca pasesc intr-o lume noua, nebanuita de mine pana atunci. Am inceput apoi sa merg cat mai mult cap. Noua provocare o constituia parcurgerea traseelor cap de coarda si cat mai mult la rotpunkt. Nu intram in trasee foarte tari, o luam treptat. Fiecare traseu parcurs cap de coarda constituia o mica victorie si mai urcam o treapta, de unde descopeream noi orizonturi.

 

"Fisura rasucita" - primul traseu cap de coarda in Costila

"Fisura rasucita" - primul traseu cap de coarda in Costila

   

Fisura rasucita - plecarea in ultima lungime

Fisura rasucita - plecarea in ultima lungime

Stagiul de la ENSA  - Chamonix, din 2003 m-a motivat si mai mult. La intoarcere am participat la primul meu concurs de escalada, la stanca in Prapastiile Zarnestilor – Cupa Himalaya, unde am, iesit pe locul IV. Eram total impotriva concursurilor pana atunci, credeam  cu tarie in faptul ca la catarat nu trebuie sa te intreci decat cu tine insuti si mi se pareau fara sens competitiile. Am inteles insa atunci, ca din confruntarea cu ceilalti inveti foarte multe despre tine insuti, ca un concurs este o modalitate foarte buna de auto – evaluare si ca iti poate da in acelasi timp o mare motivatie. Iar motivatia, asa cum stim cu totii reprezinta calea cea mai sigura catre progres.

 

Am inceput dupa aceea vara in Franta si dupa acel concurs sa ies mai mult la escalada. O percepeam ca pe un mijloc de antrenament foarte eficient pentru traseele lungi pe care doream sa le parcurg in catarare libera. Obiectivul principal ramaneau traseele tari din Costila si cat mai multa catarare libera in asemenea trasee.

  

Odata cu primul HCO (Herculane Climbing Open) la care am participat si am iesit pe locul II (nu mai retin anul), escalada a inceput sa castige teren in favoarea traseelor clasice. Descoperisem ca pot aborda trasee mai dificile. Am inceput sa ma antrenez mai tare (tot fara vreun plan bine pus la punct) si sa particip si la etapele de campionat national pe structura artificiala.  Reuseam mereu sa fiu in primele 3 locuri, rareori pe 4.  Dar nu eram multumita. In sinea mea vroiam mai mult. Din pacate job-ul ma obosea foarte tare si de multe ori ajungeam la antrenament obosita, nervoasa si fara chef. Nu stiu daca era doar o scuza in spatele careia ma ascundeam sau chiar nu as fi reusit mai mult in conditiile acelea. Un lucru e sigur insa: munca de birou permanenta si performantele sportive nu prea se impaca. Am schimbat mai multe job-uri. Era greu sa ma adaptez la viata de birou, la preocuparile marunte ale colegilor si mai ales, era greu sa ma resemnez cu cele 21 de zile de concediu anual, pe care de multe ori trebuia sa il programez cu cateva luni inainte. Eram vesnic in cautarea unei metode de a a-mi lua un condeciu medical si mereu stresata de faptul ca cei de la munca ar putea descoperi ca in loc de patul de spital unde pretndeam ca ma aflu, eu schiam fericita sau cataram mai stiu eu pe unde.

 

Primul HCO la care am participat

Primul HCO la care am participat

 

 

"Over" - primul 7- realizat la acelasi HCO cu multe tipete :)

"Over" - primul 7- realizat la acelasi HCO cu multe tipete :)

 

Sigur ca nu o puteam duce asa la nesfarsit. In mai 2005, odata cu deschiderea panoului de la scoala 19 am renuntat definitif la job. Au urmau doi ani extrem de duri din punct de vedere financiar. Mi-era insa groaza sa revin la acel mod de viata.  Din fericire n-am renuntat. 

 

Ne cataram mai ales la escalada si rar mai ieseam la Costila. Am participat la destule competitii (fie ca erau la stanca sau la panou). De cele mai multe ori eram acolo, pe podium. Mai ales la stanca simteam ca as putea avansa mult mai mult. Reusisem chiar sa ies pe I la cateva competiti. Simteam insa, nelamurit, o bariera. Nici nu indrazneam sa incerc trasee mai tari de 8-. Consideram ca sunt prea tari pentru mine. Si cumva credeam in sinea mea ca nici nu voi reusi sa trec peste nivelul asta. 

Catarare pe malul marii - Volos, Grecia

Catarare pe malul marii - Volos, Grecia

  

Concurs de bouldering la Ecran: nu am dublat top-ul :)

Concurs de bouldering la Ecran: nu am dublat top-ul :)

 

Si din nou, dupa multe vreme simteam ca am pasit intr-o lume noua. De fapt, acela a fost momentul in care am redescoperit catararea si mi-am largit orizonturile. Am renuntat sa imi mai impun singura limitari. Mi-am dat seama ca potentialul nostru, al fiecaruia (si implicit al meu) este nelimitat si ca depinde numai de noi sa ne auto – depasim in permanenta.

  

Pana atunci gandeam ceva de genul: eu nu voi ajunge niciodata sa fac gradul x, sau sa parcurg mai stiu eu ce traseu. Chiar daca aceste ganduri nu se conturau exact in aceasta forma in mintea mea, ele existau acolo undeva in adancurile psihicului…. si evident, imi marcau din umbra evolutia.

 

Abia dupa cursul lui Oli am inceput sa ma gandesc serios la implicatiile mentale pe care le presupune catararea si progresul in acest sport. Am inceput sa ma gandesc la lucruri precum gestionarea esecului, dar si a succesului, mentinerea motivatiei, vizualizarea reusitei unui traseu inainte de a da incercarea decisiva, concentrarea maxima in timpul incercarii de realizarea a unui proiect dificil, rabdarea necesara pentru a descoperi solutia de depasire a  crux-ului dintr-un traseu.

 

Iar revelatia cea mare, a constituit-o faptul ca aplicand cele invatate la curs, pe stanca, reuseam sa gasesc solutii la pasaje ce imi pareau imposibile pentru nivelul meu la momentul respectiv.

 

In vara si toamna lui 2007 am avut primele mele realizari mai insemnate la stanca (trasee de gradul 8 si 8+ in Sohodol si Sinaia, Arcudemicus 7c si Super Duck 7c+ la Sinaia). Am luat cotatiile traseelor asa cum le-am gasit in topo-uri. Aveam o experienta mult prea mica pentru a-mi da cu parerea.  Toate au iesit relativ usor, la a doua, maxim a 3 a incercare.

 

Cu Anne Stangaciu, Karesz si Dan, dupa o zi de catarat la Sinaia

Cu Anne Stangaciu, Karesz si Dan, dupa o zi de catarat la Sinaia

 

Dintre lucrurile invatate la cursul lui Oli, doua mi-au fost de cel mai mare folos la stanca. De fapt, au constituit de multe ori esentialul, diferenta dintre reusita si esec, o linie extrem de  fina si poate imperceptibila din exterior. Dar eu stiam ca datorita acelor lucruri am reusit si era suficient pentru a progresa.

Aceste doua lucruri sunt:……..

Va urma

Despre mine, despre catarare si despre noi orizonturi…

July 2nd, 2009

Cine sunt eu?

 

 
Eu - Andreea Copaescu

Eu - Andreea Copaescu

E greu sa explici sentimentul pe care il ai atunci cand reusesti sa legi un traseu la limita posibilitatilor tale fizice si mentale. Cu atat mai greu este sa explici sentimentul de frustrare pe care il incerci atunci cand nu iese…

Ca urmare a experientelor traite la catarat in ultima vreme, intr-o zi, mergand pe strada,  ma gandeam si analizam sentimentele despre care vorbesc.  Si asa, mi-a venit ideea de a scrie un articol despre mine, despre inceputurile mele in catarare, despre felul in care am evoluat, despre ceea ce m-a ajutat sa progresez si nu in ultimul rand, despre piedicile pe care a trebuit sa le depasesc. Si sunt convinsa ca mai am inca multe lucruri de descoperit.

Sa ne intelegem asupra unui lucru: lucrurile despre care voi scrie se pot aplica la orice nivel, indiferent ca e vorba de un incepator, de un catarator de nivel mediu care vrea sa progreseze sau de un catarator bun care lucreaza la niste proiecte dificile. Desigur, acestia din urma, au descoperit probabil singuri toate aceste lucruri si multe altele pe deasupra.  Nu am nici cea mai mica intentie de a da lectii altora.

Sper insa, ca aceste randuri vor fi de folos cataratorilor de nivel mediu si incepatorilor, care cauta solutii pentru progres. Cei din varful piramidei probail vor regasi in ele stari, experiente prin care au trecut la randul lor.

In ultimii 3 ani, de cand ma catar mai serios la escalada, m-am confruntat cu o multime de stari, trairi interioare din cele mai diverse, unele aproape de neinteles chiar si pentru mine.

Spun ultimii trei ani, deoarece abia de atunci incolo pot spune ca am descoperit cu adevarat catararea sau mai bine zis miscarea de catarare, ca urmare a primelor cursuri de bouldering pe care Oliver Batar le-a organizat la Bucuresti. Nu, nu. Nu este o reclama ascunsa. Dimpotriva, tuturor celor care doresc sa invete ceva despre catarare si despre ei insisi, le recomand din toata inima sa participe la aceste cursuri daca au ocazia. Nu cunosc si nici nu am auzit de vreo persoana care sa fi participat la ele si sa nu fi fost realmente incantata. Eu personal am avut o adevarata revelatie. Am descoperit ca lucruri aparent neinsemnate, la care nu m-am gandit niciodata (cum ar fi alegerea unei prize de picior cu 2 cm mai la dreapta sau mai la stanga), pot reprezenta cheia pentru depasirea unui pasaj care parea imposibil. Si am mai descoperit ca pot mult mai mult decat credeam. Mie, intalnirea cu Oli mi-a deschis o poarta, dincolo de care nu m-am gandit ca voi trece vreodata si nici nu jinduiam la asta, intrucat imi parea cumva o lume inaccesibila mie.

Ma cataram si inainte de acesti trei ani. De fapt, ma catar de vreo 10 ani. Nu mai tin minte exact anul in care am inceput. Dand curs ideii unei prietene, am cautat o tabara de “alpinism” si asa am ajuns la cea organizata de Clubul Alpin Roman in Buila – Vanturarita. Aveam o pereche de tenesi roz cu floricele, pe care i-i luasem mamei fara sa-i spun.  Hamul si casca nu mai stiu de unde le aveam, poate de la CAR. Tabara a durat cam o saptamana. Ne-am catarat la inceput pe primele lungimi din cateva trasee usoare (5+ – 6-), iar unde devenea mai dificil apelam la scarite.  Am facut chiar si cateva trasee usoare de  2-3 lungimi. Pe atunci, fiecare metru era o batalie, iar cand am stat pentru prima data intr-o regrupare am privit uimita si un pic speriata in jur (in special in jos J), gandindu-ma ca eu nu voi ajunge niciodata sa ma catar cap de coarda sau sa parcurg trasee mai dificile.

 

In Costila

 

Din toamna acelui an am inceput sa merg la Ecran Club, cu aceeasi pereche de tenesi si fara magneziu. Era singurul perete de escalada deschis publicului pe vremea aceea, greu de spus sala de catarat: mult mai putini pereti decat acum si o mana de oameni care veneau la antrenament. Fete eram doar vreo 2-3 si la inceput ma simteam cam stingherita intre toti baietii de acolo. Dar a trecut si asta, iar baietii s-au obisnuit si ei cu prezenta noastra si au reinceput sa se simta in largul lor revenind la limbajul obisnuit (la inceput erau mai retinuti cu injuraturile J).

Erau putini atunci cei care mergeau la escalada. Majoritatea preferau traseele de mai multe lungimi, erau alpinisti J. Faceam si eu parte din aceasta ultima categorie. Provocarea cea mare o reprezentau traseele din Costila, Cheile Turzii, Buila, Postavaru, in care, cel mai important era sa iesi sus, fara incidente.  Pasajele tari le treceam tragandu-ma de bucle sau apeland la scarite. De altfel, in multe trasee, nici nu prea era recomandat sa cazi bazandu-te pe pitoanele ruginite ori pe care le puteai scoate cu mana. Putini se gandeau atunci la catarare libera, la parcurgerea rotpunkt a traseelor. Sigur, pe cat se putea incercam sa cataram fara mijloace artificiale, dar acesta nu era un scop in sine. Fiorul mi-l dadeau atunci inaltimile, fiecare traseu era o aventura si o traiam la maxim. De multe ori chiar retragerea si accesul erau adevarate incercari.  Nu mai spun de furtunile violente care ne prindeau uneori in perete: erau momente in care nu vroiai decat sa te afli la Refugiu, in siguranta.

 

In Traseul "Iepurasul" din Postavaru

Prima pereche de espadrile mi-am cumparat-o abia dupa vreun an si jumate de cand am inceput sa ma catar. Magneziu am inceput sa folosesc mult mai tarziu (nu mai stiu exact cand J). Adevarul este ca nu simteam nevoia. Dupa ce am inceput insa sa folosesc nu am mai putut catara fara (e ca un drog J). Gestul de a baga mana in saculet a devenit reflex.  Restul echipamentului mi l-am cumparat mult mai tarziu. Eram studenta, singurul venit il reprezenta bursa, iar din ea trebuia sa acopar iesirile la munte si echipamentul necesar. Mergem la inceput cu o coarda imprumutata si bucle de asemenea.

In primii 3 – 4 ani am mers doar….

Va continua

 

Trasee pe asigurari mobile

May 19th, 2009

Pe 6 mai 2009 am reusit sa deschidem pe Valea Cernei, in echipa Daniel Burcea si Tiberiu Biolan, la sectorul de la km 20, un traseu de 2 lungimi de coarda, parcurs doar pe asigurari mobile (cu exceptia regruparii formata din 2 spituri). Traseul de numeste – Diedrul caprelor.
L1: 35 m, 6-/6, diedru, nu foarte curat, usor friabil, regrupare la 2 spituri
L2: 35 m, 7-/7, predominant surplomba, stanca solida, regrupare la un copac gros la finalul stancii, pe o brana.
Retragere : rapel de la copac – 60 m pana jos, sau cu 50 m pana la un spit de 12 mm + un rapel scurt.
Materiale necesare: doua semicorzi, un set de nuci si unul de frienduri (fara marimile 5 si 6), 3 anouri pentru clepsidre, 12 bucle (pentru cine foloseste bucle la mobile).

Pe 15 mai 2009, in echipa Daniel Burcea si Alexandru Maroiu (Mere), am reusit sa mai parcurg o varianta pentru a doua lungime, tot cu asigurari mobile, abordind tavanul direct. In partea finala a lungimii am batut doua pitoane pentru moral, pe care le-a recuperat secundul.
Varianta L2 : 35 m, aprox 9- la tavanul de la plecare, 7-/7 dupa tavan, stanca solida la maini, cativa solzi mai friabili la picioare. Linia traseului merge spre un tavan lung si oblic dreapta, tavan pe care-l ocolim prin stanga si revenim apoi deasupra lui, pe linia vizibila a prizelor cele mai bune. Apoi ne orientam spre finalul peretelui, spre un diedru mai mare si mai deschis, usor surplombat, vizand un copacel subtire la capatul stancii, unde se poate iesi pe brana comuna cu finalul celuilalt traseu. Regrupare pe brana la 2 spituri, care nu se vad din traseu.
Retragere : rapel de la acelasi copac, aflat la 5 m distanta pe aceeasi brana.
Materiale necesare: doua semicorzi, un set de nuci si unul de frienduri (fara marimile 5 si 6), 3 anouri pentru clepsidre, 12 bucle (pentru cine foloseste bucle la mobile), 2 pitoane (si ciocan).

Acces: In topo-ul lui Dan Anghel si Cornel Zarescu, cautati sectorul de la km 20. Acolo treceti prin pragul de stanca de deasupra Cernei, catre faleza cu Mougli si Baguera, si imediat ce treceti pragul, pe dreapta, veti vedea acest diedru.

Lungimea a doua in ambele variante de preteaza la catarare libera. Chalenge-ul ramane evident varianta mai tare, de realizat in maniera rotpunkt, cu asigurarile pe ham.

Deja ma framanta.

Cateva trasee noi la Herculane

April 8th, 2009

In week-end-ul trecut am reusit sa continui ceea ce am inceput acum vreo 3 ani, si anume sa mai echipez cateva tresee la Herculane. De fapt, sa mai echipam, pentru ca nu am fost singur. La actiune au participat Marius Luca si Mircea Craciun.

In 2007 am deschis o faleza noua cu trasee – Faleza din basm, despre care puteti citi descrieri mai jos

http://www.roclimbing.net/index.php?option=com_content&task=view&id=633&Itemid=47

In 2008 am deschis o faleza superba de 30 m inaltime, la km 20. Descriere mai jos

http://www.roclimbing.net/index.php?option=com_content&task=view&id=884&Itemid=47

Asadar, desi imi propusesem sa mergem si in cariera si la km 20, ca sa fac o treaba buna am ramas doar in cariera, pentru a termina duminica ceea ce  am inceput sambata.

Trebuie sa mentionez ca se face simtita din ce in ce mai mult amprenta Clubului Vertical Spirit. Spun asta deoarece o parte destul de mare din suma necesara pentru materiale, am adunat-o de la persoane care se catara la sala noastra de escalada, fosti sau actuali cursanti, cataratori, dar in orice caz, mai toti prieteni ai nostri. M-am pus deci si am cumparat 100 de urechi fixe mimetic 5 topuri si 100 ancore hilti de 12. Am primit si de la magazinul Ascent 20 urechi de inox. Mai aveam eu cateva ramase de anul trecut de la festivalul din Sohodol.

Si de mers la munca tot cu oameni din club am mers, oameni veniti in lumea escaladei de 1, 2, 3 ani.

De mult imi doream sa mai fac cateva trasee in cariera, iar acum, in sfarsit am ajuns. Din pacate, facand acum 4 trasee, n-am facut altceva decat sa descopar ca pe langa ele mai intra vreo alte 3-4; asa ca tot n-am terminat.

Traseele noi facute sunt marcate in fotografii cu rosu, iar liniile potentiale sunt marcate cu albastru.

Fotografiile sunt extrase din ghidul realizat de Dan Anghel si colaboratorii sai, ghid pe care vi-l recomand cu caldura.

Din fericire, din punctul meu de vedere, traseele au iesit foarte usoare – 3 trasee cu grad 5+/6- si unul 6+/7-

Le multumesc lui Marius si lui Mircea pentru munca pe care au depus-o alaturi de mine, la care se adauga timpul si cheltuielile de deplasare, si le multumesc tuturor celor care au contribuit la cumpararea materialelor pentru trasee, dintre care, de data aceasta, Nasu’ mare a fost Iepu’ (se stie el).

“Fisura mult dorita” – iarna, solitar

March 2nd, 2009

Pana la urma, dupa doua incercari abandonate, am reusit sa ies pe sus la a treia incercare. De fapt, desi parca nu indrazneam sa mi-o spun, am facut traseul. Solitar. Duminica 22 februarie 2009.
Caracteristica principala…”cu greu”; cu greu imi adun gandurile sa povestesc despre traseu, cu greu m-am mobilizat (tot ce era mai greu dpdv psihic era sa ajung pana la baza traseului), mai ales ca dupa cele doua incercari nereusite (una anul trecut si una anul acesta), valoarea traseului crestea (pentru mine); greu a fost si in traseu.
Ca de fiecare data, o multime de ganduri de renuntare imi dadeau tarcoale, fiecare din alt motiv; seara cand m-am culcat – ma duc eu maine in traseu?; dimineata la 5 suna ceasul – sa ma trezesc?, nu-i mai bine aici la caldura sacului?; dupa ce mananc…moment decisiv…hai mah, plec sau nu plec la traseu?
Pana la urma am plecat, stiind ca trebuie sa ajung mai repede la baza traseului, ca sa scap odata de toate aceste ganduri care ma tentau cu confort.
Cu o zi inainte imi batusem urme in zapada mare, pana aproape de baza traseului.
Traseul era in conditii de iarna, adica plin cu zapada. In orice loc stanca avea putina inclinatie pozitiva, se afla si zapada. Singura lungime care era fara zapada, era cea cu surplomba si fisura mare (penultima lungime)

PERETELE PE TIMP DE VARA

Odata ajuns la baza traseului (brana policandrului), concentrarea s-a asezat la postul de control din capul meu. Dintr-odata am inceput sa gandesc cu viteza la tot ce trebuia sa fac, toata succesiunea operatiilor necesare si a etapelor prin care trebuia sa trec. Imi facusem calculul sa fac traseul din 6 lungimi. Manevrele de coarda si organizarea la fiecare lungime imi vor lua destul timp, dar imi vor da totusi ragaz de odihna intre doua lungimi. La 7.30 plecam in prima lungime, una usoara de 30 m, cu o singura asigurare la un copacel. A doua lungime, una sustinuta de stanca si foarte lunga, la coarda intinsa (60 m), si in plus – plina de zapada. La fiecare pas trebuia sa inlatur zapada de pe stanca si de pe pernutele de iarba, pentru a vedea posibilele prize de pioleti si coltari dar si pitoanele ascunse. Imi dau seama ca in aceste conditii inaintarea in traseu va fi mai lenta decat am prevazut. Pana ajung in regrupare (aproape o ora) soarele incepe sa-si faca simtita prezenta. Ma gandesc ca daca cerul va fi senin si soarele va bate nestingherit pe perete, se va topi zapada iar peretele va deveni nu doar ud, ci cu apa scurgandu-se pe el. Asta ar fi un motiv sa ma retrag din nou, dar nu-mi doresc asta. Sa ma bantuie din nou toate acele ganduri idioate inaintea unei noi incercari…nuuu. Totusi, pana sa ajung in brana de sus, la baza lungimii urmatoare, incep sa apara nori care, spre norocul meu, vor sta prin preajma pana seara la 5, cand oricum nu va mai fi soare in perete.
Pe brana ma destind putin mental, mananc o ciocolata, beau un ceai cald; lipseau doua fotolii si o companie. Simteam putina oboseala dupa primele 2 lungimi. De fapt, oboseala vine si din faptul ca atunci cand mergi solitar, trebuie sa cobori pentru a-ti recupera echipamentele si sa urci apoi din nou pe blocatoare.
Plecarea in lungimea urmatoare (din brana suspendata) nu are asigurare si este cu un pas tare. Singura solutie o gasesc in cliff si scarita. Prima incercare esueaza cu o tavalire pe panta inzapezita. In momentul acela imi amintesc ca si anul trecut am patit la fel; deci era o situatie previzibila, asa ca ma scutur ca un catel, ma opintesc din nou si reusesc. Continui lungimea, care mai are un pasaj delicat tot cu scarita si iesire la liber. Trec si acolo (din nou previzibil dupa incercarea de anul trecut). Am mers la coarda intinsa pana dupa tavanul triunghiular, pe care l-am trecut la artificial.

foto 2008- Marius Lestaru
Stiam ca lungimea urmatoare ve fi una scurta si usoara, prin jnepeni. Mergand insa la coarda intinsa, dupa portiunea de jnepeni apare o surpriza, o portiune usoara vara, acum insa cu pitoane ascunse sub zapada si unde scarita nu prea era o solutie. Aceasta surpriza m-a facut sa ies putin din graficul planificat initial. Ajung pana la urma in regrupare – doua pitoane bunicele, insa fara nici o asigurare pentru plecarea in urmatoarea lungime. Riscul intr-o asemenea situatie (apinistii stiu asta) este ca in cazul unei caderi, socul (factor 2) sa smulga efectiv regruparea. Sunt nevoit sa mai urc vreo 5 m si sa montez o nuca zdravana, din care ma las inapoi in regrupare.
Ma uit la ceas si constat ca toate aceste 4 lungimi au durat cam sapte ore si jumatate. Mai am doua lungimi. Plec catre surplomba, unde las coltarii si pioletii si incerc la mana goala si bocanci (surplomba era uscata si era mai usor fara scule). Cateva detalii neprevazute de natura tehnica ma fac sa mai pierd inca jumatate de ora din timpul de lumina deja pretios. Sunt destul de obosit si inaintez din ce in ce mai greu. Dar mintea si corpul mi-erau clar setate, trebuia sa ies pe sus din traseu. La rapelul in surplomba este destul de dificil sa revin pe linia asigurarilor, ceea ce imi mai rapeste din timpul ramas la dispozitie.
La 17.20 reusesc sa plec in ultima lungime, din nou o lungime usoara vara, dar extrema iarna, intrucat nu are asigurari, cu exceptia primilor 6 m, si este cu gheata si multa zapada. Pentru asta imi pregatisem setul de nuci la indemana, care si-a facut treaba foarte bine pe aceasta lungime. De altfel, una dintre nucile montate nu am mai reusit sa o scot, mai ales ca la rapel am coborat fara pioleti (cu care sigur as fi putut s-o scot).
Dar se apropia intunericul si deja telefonul incepea sa sune: Teo si Victor erau la refugiu si nu vroiau sa plece pana nu ma stiau bine. Andreea vroia si ea sa stie ca nu m-a prins noaptea in perete.
Totusi, ultima lungime a fost mai lunga decat imi aminteam eu, ajungand cam cu 50 m la bolovanul de la iesire, unde neavand niciun piton, am legat coarda chiar de bolovan. Era 18.10. Am mancat pe fuga jumatate din a doua ciocolata, grabindu-ma sa recuperez si sa ies de tot din traseu.
Eram bucuros ca am terminat traseul, dar inca nu indrazneam sa-mi manifest bucuria pe deplin, intrucat urma sa parcurg retragerea pe intuneric, in conditii de zapada mare si fara sa mai fi facut aceasta retragere iarna. Am stat mai intai si-am mancat restul de ciocolata si stafide si m-am mai incalzit cu o gura de ceai. Apoi, mi-am conectat rabdarea si detectorul de pericole si am pornit catre refugiu.
Retragerea a mi-a oferit cateva traversee foarte expuse (la brana aeriana), patru rapeluri pe pantele foarte inclinate si o orientare dificila prin padure din cauza multiplelor urme de capre negre. Am reusit sa ajung la refugiu dupa 3 ore, respectiv pe la 23.00.
Am iesit eu cu bine pana la urma din traseu, dar nu am scapat asa usor. Ajuns la refugiu am mancat putin si am trecut la somn. Peste noapte insa, cred ca cineva a venit la refugiu si i-a casunat pe mine. M-a batut rau de tot. Mi-a dat peste maini, coate, umeri, mi-a dat peste picioare, pe spate. Trei zile m-au durut toate cele.

Ca sa inchei simplu…….am incalecat pe-o sa…si v-am spus povestea asa.
Daniel Burcea

Despre Antalya, altfel

January 7th, 2009

S-a mai scris despre Antalya si potentialul de catarare din zona (atat pe acest blog cat si pe altele). Mai jos vreau sa surprind aspecte despre care s-a scris mai putin sau deloc.

• in afara de Geyik Bayiri, zona principala de catarare, merita explorate si zonele Akyarlar (la vreo 20 km de Antalya) si Olympos (la vreo 80 km de Antalya)
• la Akyarlar faleza este accesibila din plaja si are trasee scurte, cu multe miscari de boulder
• la Olympos, recomand faleza Cennet, de o frumusete uimitoare, cu marea la cateva sute de metri departare
• tot la Olympos, in pachet cu catararea vine si o plimbare printre ruinele fostului oras ce dateaza dinainte de romani
• in ziua de pauza recomand baie turceasca (hamam) in Antalya cu masaj inclus – cel mai bun mijloc de recuperare dupa catarare – negociati intens pretul cerut!!! www.geocities.com/nazirhamami
• suc (fresh) de rodii – consumati cu incredere, il gasiti la vanzatorii de pe strada si, la fel, negociati pretul
• am verificat – se poate face baie in Marea Meditarana si la sfarsitul lunii decembrie (apa de mare inchide foarte bine ranile, juliturile si zgarieturile de tot felul)
• la Geyik Bayiri sunt crescatorii de pastravi precum si un restaurant ce ii gateste foarte bine – nu ratati!
• incepeam ziua de catarat cu ceai/cafea la Josito, printre ceilalti cataratori – un excelent start pentru o zi de catarare!
• pentru o vacanta completa si plurisportiva – iarna se poate schia la Saklikent (http://www.saklikent.com.tr/en/index.htm), la vreo ora si un pic distanta, in ziua de pauza; echipamentul necesar se poate inchiria la baza partiei;
• stanca este deosebit de aderenta, vine intr-o multitudine de culori si forme, ofera trasee lungi, in general, bine asigurate;
• topo-ul este foarte bine realizat iar gradele propuse sunt, in general, comparabile cu gradele traseelor din Romania (fac referire aici doar la traseele pana in gradul 7a)
• mandarine, portocale, rodii, fructe uscate la preturi foarte mici – completeaza din plin alimentatia zilnica
• ca si Dan Burcea, recomand diversitate si cat mai multa catarare la vedere in detrimentul lucrului la cateva trasee la limita de sus a gradului fiecaruia
• tentatia e foarte mare la baclavale, sarailii, halva si alte minunatii de-ale locului – oferiti-va si astfel de placeri
• aveti rabdare cu anduranta: daca in primele zile o sa lipseasca cu desavarsire, incet, incet, veti simti ca se poate mai mult, mai sus, mai tare;
• despre cazare: daca nu vreti sa stati la cort in camping la Josito, o alternativa atragatoare este cazarea in sat, in una dintre casele localnicilor, pretul aproximativ 10 euro/persoana cu mic dejun inclus, se poate servi si masa de seara contra cost (aprox 7 euro); mancarea gatita de localnici este incredibila, merita incercat
• poze la: http://picasaweb.google.com/elfcris/ALaTurcaBre02#

Text – Marius Luca (barbatul acela inalt, inalt) si Cristina (Elf-ul)

La Balea Lac

December 2nd, 2008

In week-end-ul care a trecut am fost din nou la munte, cum nu am mai fost de multa vreme. Am mers la cursul despre avalanse desfasurat la Balea Lac. Asadar, ne-am luat catrafusele si casa si ne-am carat la Balea. Eu cu Andreea, cu Alex Molea si cu Pelle. De fapt, acest curs m-a readus cu gandul la vremurile cand mergeam mai mult pe munte si ma cataram mai putin, si evident ca mi-a starnit un chef nebun de a mai merge iarna pe creste si de a strabate muntii. Cred ca ultima data cand am mers acolo pentru o tura serioasa pe munte iarna a fost in 2002 de revelion, cand am incercat cu Dudau sa facem celebra creasta « Vartopel-Arpasel ». Din pacate lui Dudau i s-a rupt bara de legatura de la un coltar si am fost nevoiti sa ne intoarcem din traseu.
Acum insa am stat mai mult in cabana, programul cursului fiind destul de intensiv.
Am simtit totusi ca traim in natura, intrucat, asa cum spuneam, ne-am dus cu propriile case. Adica am stat cu corturile. Mi-am impus de acasa sa nu ma las prada confortului de cabana. De fapt, n-am facut altceva decat sa pun echipamentul la treaba. Doar nu va inchipuiti ca faceam frigul in cort. Sacul de dormit si pufoaica si-au facut treaba. Am avut norocul sa nu fie vant cand am montat corturile.
Desi cursul a fost intensiv, Alex cu Andreea si cu Pelle au reusit vineri dupa-amiaza sa faca o tura pana in « saua Capra ».
Cursul despre avalanse a fost foarte bun, din punctul meu de vedere. Chiar daca nu mai merg pe munte atat de mult ca altadata (dar asta nu inseamna ca n-o sa mai merg), am invatat o seama de lucruri importante despre munti, zapezi, pante, avalanse, chestii care cu siguranta ca-mi vor fi utile in viitor pe munte, atat la treking cat si in alpinism.
Recomand acest curs pentru viitor, tuturor iubitorilor si practicantilor de munte. Pentru cine are ocazia, recomand cartea d-lui Francois Sivadiere despre avalanse. Francois a fost ceva vreme directorul institutiei ANENA din franta, institutie care are ca scop principal studiul avalanselor.
Ceea ce nu recomand in schimb, este cabana Paltinu, unde esti tratat bine doar daca faci consumatie de la ei cat mai mult si evident la niste preturi foarte piperate. O cabana la care montaniardul cu buget mai mic nu este binevenit, nu poate manca din traista si nu poate fi primit calduros si cu ospitalitate.
Cu toate astea, recomand cu certitudine muntii Fagarasului, care sunt senzationali, mai ales iarna. Desigur ca iarna presupune alt echipament si putin mai multa experienta (deci inca o data este foarte evident ca “iarna nu-i ca vara”). La asta mai adaug comunicarea cu cei de la serviciul Salvamont, care, indiferent ce zvonuri circula pe la noi, fac treaba buna in conditiile pe care le au.
Desi nu stiu cand voi mai ajunge in Fagaras pentru o tura de treking de iarna, intrucat sunt mai mult orientat pe catarat, imi doresc sa ma reintorc acolo.
Week-end-ul viitor insa, merg din nou la Costila, cu Pelle si cu Alex.

Va doresc sa aveti calatorii fabuloase,

Dan
Text: Daniel Burcea

Foto: Alex Molea

Corturile

Spre saua Capra

Alex in creasta

Caldarea Balea si crestele din nord

Din crestele Fagarasului

Dupa noi urma sa vina “vremea buna”