…ca s-ar putea sa ti se implineasca…..asa-mi spunea bunicul…
Dar ce intelegeam eu pe atunci…
N-am mai scris de mult, dar acum mi-a venit…- cea mai lunga poveste, cu cel mai mare proiect din viata mea.
…si abia anul trecut, cand am implinit 30, am reusit sa ma gandesc la aceasta vorba.
Acum, uitandu-ma in urma, constat ca de cand m-am apucat eu de catarat, am reusit sa fac destul de multe chestii in domeniul escaladei, in special pe parte de organizare. Si desi banii au fost mereu o problema in toate initiativele, un lucru este sigur: NU mi-am dorit bani si nu mi-am dorit sa primesc ceva, ci mi-am dorit SA FAC CEVA.
Si ca intotdeauna, cand mintea omului isi pune o dorinta, aceea sigur vizeaza ceva mare, foarte departe de a fi realizata. Ei bine, tot asa si eu, inca de mai multi ani, visam, ca si alti cataratori romani, la o sala mare de catarare (lunga, lata si inalta), asa cum vazusem prin poze cu sali din vest. La acea vreme, in Romania simteam ca exista un mit al panoului de catarat (sau cel putin in Bucuresti); pe-atunci nu exista decat panoul de catarare de la Ecran; mai multi spusesera ca vor sa faca un alt panou de catarare (asa-i zicea pe-atunci, unii-i mai zic si acum la fel, altii ii zic sala de escalada) si totusi nu facea nimeni nimic. Nu vroiam sa distrug acest mit, dar VROIAM SA FAC CEVA.
Abia terminasem facultatea (ANEFS Bucuresti) si intrasem la master. Intr-o zi, unul din profesorii mei de la master imi sugereaza ideea de a incerca sa construiesc un perete de catarare la o scoala. Ma mai gandisem eu si inainte la asta, insa acum, cu statutul profesional pe care il aveam (prof de educatie fizica), simteam ca as putea face pasul.
Intrucat la Ecran (unde activam pe-atunci) nu prea erau agreate noile mele idei si initiative, nu-mi ramanea altceva decat sa plec de-acolo si sa incerc cumva sa fac ce imi doream sa fac.
Asadar, prin 2004, iata-ma hoinar pe la scoli, cautand un director deschis la aceasta idee; si l-am gasit, pana la urma…, la Scoala Generala Nr. 19 “Tudor Arghezi”, pe langa Universitate.
Trebuie sa mentionez ca din acest moment, tot ce am facut mai departe, am facut impreuna cu iubita mea Andreea Copaescu, manata si ea de aceeasi pasiune ca si mine.
Pregatirile au durat ceva vreme (actele clubului), adunatul banutilor inca ceva vreme, si iata-ne pe 20 mai 2005 cu 18 mp de panou de escalada in sala de sport de la scoala 19, si la primul concurs pentru copii incepatori (nici nu erau altii avansati pe atunci).
Insa, asa cum spun batranii, nu-i greu sa cuceresti ci-i mai greu sa mentii si sa dezvolti ceea ce ai cucerit. Astfel, din 2005 pana in 2009 am tot construit si extins peretii de escalada de la scoala, ajungand pe la vreo 140 mp. Am invatat foarte multe chestii despre constructia de pereti de escalada in aceasta perioada. In tot acest rastimp, am mai organizat concursuri si tabere de initiere in escalada, atat pentru copii cat si pentru adulti.
Prin 2008 insa, spre sfarsitul anului, ne-a incoltit in minte o noua idee, incurajati de faptul ca sala de la scoala 19 devenise prea aglomerata, si nu mai aveau cei noi unde sa vina la catarat. Asadar, iata-ne la inceputul lui 2009, purtand discutii si facand analize despre noua sala de escalada (am uitat sa va spun ca aceasta era ideea despre care spuneam mai sus). Eu, Andreea si Pelle.
Am inceput cautarile, iar starile se schimbau de la o zi la alta, in functie de noile spatii pe care le vedeam. La un moment dat, Pelle (prietenul si asociatul nostru) a spus o chestie haioasa : « noi ne agitam degeaba (se referea la acele stari schimbatoare), caci salita noastra sta acolo cuminte si ne-asteapta s-o gasim »
Intr-adevar, ea statea acolo cuminte si ne astepta. Dar noi, ne-am comportat ca niste adolescenti tantalai. Stiti voi, ca atunci cand un baiat se uita dupa o fata frumoasa, care nici macar nu-l baga in seama, dar el zice c-o iubeste, si se tine dupa ea insistent, fara sa observe ca de fapt colega lui de banca e indragostita de el, il trateaza cu duiosie si priviri tandre, si e si frumoasa.
Ei bine, tot asa si noi, cand am vazut prima data sala, am refuzat-o, caci ne gandeam la alta, dar care s-a dovedit a fi inaccesibila. Abia atunci am vazut in ea adevarata valoare. 15,5 m inaltime, 300 mp + 60 m vestiare.
Iat-o:
Despre bani nu vreau sa discut, caci ei sunt intotdeauna prea putini sau insuficienti, iar daca ai destui incepi sa-i cheltui cu usurinta. Un lucru este cert, faptul ca noi am avut prea putini bani. Dar asta aveam sa descoperim abia dupa ce a inceput hora.
Ei da, a inceput hora. Hala era intr-o stare impracticabila pentru orice fel de activitate.
Nu aveam apa, nu aveam lumina (doar sursa de curent), nu aveam toaleta la lucru, nu aveam geamuri, nu aveam acces la tavanul salii.
O teava de toaleta de la etajul superior era sparta si se scurgea la noi in sala. Acesta a fost primul contact la lucru cu sala noastra frumoasa – o experienta de cacat, realmente (scuzati expresia), pe care a trait-o Pelle cu teava buclucasa. Eu i-am creeat drum pina la tavan, iar el s-a pus sa dea jos teava. Dar teava era infundata in multe locuri, cuuu…din ala…si era grea, iar cand a tras Pelle mai tare…..trosc…s-a rupt teava in mai multe bucati si …shrrrrr…chestia aia venind de sus in jos, peste el si peste toate echipamentele. Cihhh.
Prin hala noastra intrau hotii, intrucat nu erau geamuri. Deci, primul obiectiv major, baricadarea ferestrelor si montarea geamurilor.
De nebanuit la inceput, insa aceasta a fost cea mai migaloasa treaba din toata munca pentru sala. La ochi nu-ti dadeai seama, insa matematic era foarte mult: 11 randuri a cate 22 ferestre fiecare, iar o fereastra are 0.5 mp. Deci 242 ferestre.
Dar mai intai inainte de asta, prin sala nu se putea trece dintr-o parte intr-alta, de baltile cu noroi si moloz. 30 de saci a trebuit sa scoatem de acolo ca sa vedem adevaratul sol al salii. Abia acum am trecut la geamuri.
M-am setat pe lucru si a inceput nebunia; da, nebunie, caci treaba era monotona si multa; intr-o zi abia reuseam sa curat un rand de geamuri. Dupa 3 zile, trebuia sa fac pauza, caci ma facea la psihic. Dupa doua saptamani, geamurile erau gata curatate. Alte doua saptamani au trecut pana am reusit sa sudam zabrele de platbanda impotriva hotilor. Intre timp reusisem sa tragem teava de apa si sa ne creem conditii de lucru mai bune.
Fiind vara, puteam lucra pana seara pe la 8-9. Dimineata pe la sase, cand deschidem ochii, incepeau sa ma ia gandurile despre sala, si nu mai puteam adormi; asa ca ma trezeam imediat si plecam la hala.
In zilele in care simteam ca am ramas in urma cu graficul, mi se ridica adrenalina in cap de nemultumire si ramaneam peste noapte sa continui lucrul. Mai traisem aceste stari de munca fanatica si la alte evenimente organizate in trecut, dar aici deja se prelungise cu mult…..si avea sa se prelungeasca nebanuit de mult.
Intre timp a aparut Alex de la Green Channel, care a fost incantat de ideea de a filma la lucrarile de constructie a salii de escalada, si care si-a dedicat din timpul sau pentru asta.
Filmuletele de la lucrari si eveniment le vedeti aici:
http://www.trilulilu.ro/alexandruvi/2f31d14983a619
http://www.trilulilu.ro/alexandruvi/1806a49b982d22
A urmat vopsirea ramelor si a zabreleor de la geamuri, chestie relativ simpla; intrerupti putin de ploaie s-a intins pe vreo 10 zile.
In orice caz, cand ploua, tagdam – tagadam, trageam tare inauntru, cu alte pregtiri: acces in partea de sus a salii, cu gaurit betoane si intins sfori de lucru, care pregateau construirea peretilor inalti de escalada si zugravirea salii.
S-a oprit ploaia si am trecut din nou la ferestre; a urmat gaurirea ramelor metalice pentru fixarea policarbonatului (in loc de sticla). Aproximativ 12 gauri pentru fiecare fereastra, asta insemnand 3.000 de gauri in metal. Era o treaba enervanta, caci desi gaureai continuu, simteai ca nu inaintezi deloc. Si capitolul asta ne-a facut la nervi pe toti care am incercat.
Insa, cu fiecare etapa pe care o terminam, eram mai motivat sa incep urmatoarea etapa. E timpul sa punem efectiv plasticul pe rame. Am inceput cu cateva teste, sa vedem cit de usor se monteaza; doua persoane trebuiau sa participe la asta, unul pe exterior si unul pe interior. Si da-i bucuros inainte, crezand ca o sa facem treaba repede. Dupa prima zi mai intensa, m-am desumflat, vazand ca de fapt nu merge chiar asa de usor. Incepeam dimineata si terminam seara, odata cu intunericul. La asta nu se putea lucra noaptea, caci era mai de finete.
Ajuns la ultimul rand de geamuri, m-a apucat un val de ganduri: sa fac cat mai repede ca sa pot trece mai departe, la urmatoarea etapa. Gandindu-ma in urma, aproape ca nu imi venea sa cred ca au trecut doua luni de cand am inceput treaba la sala, si abia am terminat cu geamurile.
In timpul asta echipa de betonisti era gata sa ne toarne sapa mult asteptata. Asta e, mi-am zis, dupa ce se toarna sapa pot incepe montarea peretilor de catarat.
In sfarsit, solul era drept, fara fiare iesite, fara gauri.
In toata munca pentru aceasta sala am fost ajutat de foarte multi prieteni, care si-au sacrificat din timpul lor pentru munca la sala.
Formele de boulder le stabilisem impreuna cu Oli Batar si in mintea mea erau foarte clar formate. Incepem treaba, intensiv. Ziua se scurtase si intunericul cadea mai devreme. Dar de acum incepem sa lucram la lumina reflectoarelor.
Sunt incurajat de reusita primului boulder in numai 3 zile. Al doilea dureaza insa 4 zile, iar al treilea, cam 6 zile.
Deja intrasem putin in criza, dar m-am straduit foarte mult sa nu ma las furat de griji. Eram constient de toate problemele, care erau multe, dar trebuia sa raman focusat pe finalizarea constructiilor. E drept ca asta depindea in acelasi timp de rezolvarea tuturor problemelor.
Efortul cel mare a inceput odata cu montarea structurii metalice pentru peretii inalti de escalada. Fiarele erau multe si grele. Trebuia sa dam 150 gauri de 20 mm grosime in stalpii de beton; asta a fost un pas psihologic pentru baieti. Cam 5 zile a durat montarea structurii metalice de baza si inca 3 zile sudarea pieselor metalice intre ele.
La aceasta etapa am trait din nou un moment de delir. Sambata trebuia sa vina sudorul iar joi seara terminasem doar o treime din structura metalica, ceea ce insemna ca sambata nu vor fi gata fiarele pentru sudor. Dupa ce au plecat fiecare la casele lor pe la 10 seara, vazand ca sunt in urma cu treaba, mi s-a urcat din nou adrenalina la cap si dupa o scurta pauza de masa si de concentrare, am inceput sa fac singur ceea ce cu greu facusem in 3. Am fixat ultima placa in beton, unde am avut noroc la gaurit (4 gauri din 4 fara sa intalnesc armatura), dupa care am ridicat singur (cu scripeti) cele 5 transversale metalice a cate 110 kg fiecare. Alergam ca besmeticul de la o sfoara la alta si trageam cu fervoare de ele, ca sa nu ma las prada dorintei organismului de a dormi. Bineinteles, totul se desfasura la inaltime. Pe la 4 dimineata am trecut la somn.
Intre timp Pelle a reusit sa monteze instalatia de lumina in sala. Momentul a fost fascinant pentru noi, intrucat de 4 luni lucram pe intuneric pe timp de seara. A avea lumina in acel « ghetou » care a fost inainte, era pentru noi un mare pas ; parca nu mai eram asa deprimati cand lucram.
De fapt, a fost unul dintre momentele fascinante, intrucat noi am pus munca si suflet la toate etapele de lucru ale acestei sali, neavand bani sa platim firme specializate pentru a face toate acestea, si pentru noi a fost emotionant si cand am vazut prima data sala curata, si cand am vazut-o zugravita (partial) si cand am vazut geamurile puse, si cand am pus shapa, iar lumina a fost ca un adevarat soare in sala.
Pana la urma am fost nevoiti sa stabilim un termen de finalizare a lucrarilor si deschidere oficiala a salii – 21 noiembrie 2009. Prin asta insa, menghina a inceput sa se stranga.
Noptile petrecute la sala erau din ce in ce mai dese, agitatia din ce in ce mai mare, surmenajul nu mai zic…
In penultima saptamana s-au montat aparatele de caldura si instalatia de gaze. Cu aceasta ocazie am avut noroc sa putem folosi utilajul adus de cei cu gazele, un utilaj care ne urca cu usurinta la inaltime si puteam lucra confortabil. Am reusit astfel sa avansam cu structura metalica a panoului.
Toata lumea care vedea stadiul lucrarilor, ma intreba daca vom reusi sa fim gata la timp. Raspunsul din mintea mea era mereu DA, desi nu reiesea din starea lucrarilor, ci din convingerea mea asupra ceea ce pot face intr-o saptamana.
In ultima saptamana echipa de oameni s-a marit, iar noptile s-au scurtat (pe partea de dormit).
Oli batar, care a stat doar o saptamana (ultima) cu noi la treaba, spunea ca a fost cea mai “hard core” actiune a lui de munca si amenajare de trasee.
Intensitatea a crescut bineinteles catre ultima noapte, in care cred ca am fost vreo 15 oameni acolo la treaba. Cu toate astea insa, abia dimineata la 7.30, plecam spre casa, evident nu ca sa dorm, ci ca sa-mi realoc infatisarea de om (spalat, barbierit, haine curate, etc).
Pe 21 noiembrie, eram gata de evenimentul de deschidere, chiar daca nu terminasem de construit toata suprafata de catarat pe care ne-am propus-o.
Se implineau cinci luni de munca sustinuta si dura, fara antrenamente de catarat, fara iesiri la munte sau alte activitati de agrement. Si un lucru este cert, ca atunci cand am inceput, nu mi-am inchipuit ca va fi atat de lung si atat de greu. Cu toate astea, pe parcursul lucrarilor nu mi-am pierdut nici un moment motivatia pentru munca si construire; ba din contra, pe masura ce terminam o etapa, ma apucam cu fervoare si viteza de etapa urmatoare si cu toate ca eram mereu obosit, alergam tot timpul prin sala pentru a face cat mai multe lucruri.
Se pare ca evenimentul de deschidere a fost un succes, intrucat a fost foarte multa lume prezenta (aproximativ 300 persoane), presa multa, televiziune, si toata lumea a fost incantata de ceea ce au vazut acolo – CEA MAI INALTA SALA DE CATARARE DIN ROMANIA.
Imi amintesc ca in “Alchimistul” scria ca “atunci cand iti doresti ceva cu adevarat si te apuci sa faci, tot universul conspira pentru tine”. Nimic mai adevarat decat aceasta “afirmatie”.
Le multumesc tuturor prietenilor care ne-au ajutat sa ducem la bun sfarsit lucrarile acestui proiect (si inceput de drum cu sala cea noua). Am sa le fac public numele acestor prieteni, intrucat de fiecare data cand le rostesc numele, simt prietenia lor si pasiunea cu care ne-au ajutat: Alex Molea, Alex Cristal (Iepurasul), Niki, Cristian Rey, Mihai Tataru, Dl Cezar Manea, Marius Balaban, Lucian Neagoe, Vali Cristea, Alex Maroiu (Mere), Giza (Costin Bunda), Laura Baciu, Oana Diaconu, Dan Ungureanu, Bogdan Bocaneala (Boca), Mihai Namolosanu, Bogdan Stanciu, Cristian Negoita (Caiacul), Bogdan Micu (Pti), Arnau (un tip din Spania), Alex de la Green Channel, Alex Gaiu (Andu), Florin Muntean, Nicu Badea, Ioana Ionita.
Sper sa nu fi omis pe cineva.
Le multumesc deasemenea si celor care au lucrat la sala contracost (Cousteau, Vladut, Catalin Voinea, Rudi, Viorel, Cristi Stress-ul).
Eforturile mele in domeniul escaladei nu se termina odata cu acest proiect (cu sala).
Sper sa ma reintalnesc cu prietenii atat la catarat, cat si la amenajat trasee de escalada.
Pot spune ca acum dorinta mea cea mare acum este sa repun pe picioare o grupa de copii la escalada.
Vom vedea ce se va mai intampla.
Mai jos puteti vedea si alte poze de la lucrari.
Spor la catarat.
Daniel Burcea
